Doriti mai multe informatii?
Sunati la 0751 234 822

Fantani in arhitectura moderna

În secolul XX, relaţia dintre arhitectură şi apă a evoluat în mai multe direcţii.

Un punct de plecare l-ar putea constitui, de exemplu, celebra vilă Kaufmann, cunoscută şi sub numele de Fallingwater (Casa de pe cascadă), poate una dintre cele mai renumite structuri concepute şi realizate de arhitectul Frank Lloyd Wright în Pennsylvania, SUA, în prima jumătate a veacului trecut. Se ştie că una dintre cele mai interesante filosofii ale lui Wright era aceea că o clădire nu trebuie să aibă un stil arhitectural anume, ci trebuie să reiasă din mediul înconjurător. Cu alte cuvinte, arhitectura convieţuieşte cu natura şi din acest motiv casele trebuie construite din materiale locale, iar culorile să fie specifice zonei. Fallingwater, care este considerată o capodoperă a arhitecturii organice, reprezintă transpunerea în fapt a acestui concept, curgerea verticală a apei fiind contrabalansată de liniile orizontale ale construcţiei, punând astfel în valoare măreţia naturii. De menţionat că filosofia lui Wright a influenţat şi alţi mari arhitecţi ai epocii moderne, cum ar fi Antonio Gaudi şi Santiago Calatrava, precum și danezul Jørn Utzon, autorul Operei din Sydney.

Fallingwater main house

Ulterior, folosirea apei în arhitectură s-a diversificat, câștigând în complexitate. Primul spațiu realizat aproape integral din apă a apărut odată cu creația lui Isamu Noguchi, celebrul artist japonezo-american, care a fost discipol al lui Brâncuși și conform spuselor sale, “a văzut în exemplul brâncuşian un reper constant al propriului destin artistic”. Pentru realizarea uimitoarelor sale nouă Fantani plutitoare prezentate la Expoziția Universală de la Osaka din 1970, Noguchi a dezvoltat simpla idee a curgerii apei la robinet, acestea părând că zboară, răspândind în aer picături de apă.

Mai târziu, odată cu digitalizarea şi transformarea formelor fluide în parametru de design, accentul se mută pe arhitectura fluidă, realizată din apă şi lumini. Interpretările acestui concept au dus la forme arhitecturale modelate literalmente după stropii de apă, ca vizionara “Bubble” a lui Bernhard Franken pentru BMW. În 1999, la primul târg de prezentare BMW, ideea de energie curată provenind din apă şi din soare a fost simbolizată sub forma unei structuri iconice, cea a unui strop de apă. Pentru crearea acestei forme s-a folosit un program de calculator pentru simularea picăturilor, iar “Bubble” a fost prima structură din lume realizată integral prin mijloace digitale, de la design până la construcţia propriu-zisă.

forme arhitecturale modelate literalmente după stropii de apă, ca vizionara “Bubble” a lui Bernhard Franken pentru BMW

Alte creaţii ce îmbinau tehnologia cu apa şi lumina s-au concretizat în diverse instalaţii cu fantani digitale de tip “walk-in” (în care se putea intra, sau prin care se putea merge) formate din perdele de apă, transformate in pixeli prin folosirea jocurilor de lumini. Un astfel de exemplu îl oferă expoziţia de apă reală şi virtuală din Muzeul interactiv HtwoOExpo de pe insula Neetje Jans, din Olanda. Aici, într-un interior amorf, fără ferestre, arhitectul Lars Spuybroek de la NOX a alocat apei reale un rol neinteractiv,  creând un sistem de pulverizare a apei, care apoi se revarsă pe podea. Prin contrast, NOX a introdus apa virtuală prin proiecţii interactive folosind senzori, care transformă modelele vălurite în bule şi vârtejuri de apă, culminând cu o experienţă uimitoare oferită vizitatorului ce combină apa cu lumina. Acest pavilion este primul de acest tip care combină un interior interactiv inovator, ce apelează la toate simţurile, cu geometria fluidă. Acest concept, care s-a bucurat de o largă apreciere la nivel mondial pentru că a introdus un nou limbaj al formelor, este caracterizat prin faptul că poate transforma podeaua în pereţi şi pereţii în tavan. Expoziţia se bazează parţial pe tehnologiile apei deja existente, cum ar fi îngheţarea unui perete, pulverizarea apei pentru a produce ceaţă, ploaia artificială, jeturile de apă şi parţial pe interacţiuni electronice în timp real, reprezentând o inovaţie. Clădirea este dotată cu numeroşi senzori prin intermediul cărora vizitatorii pot modifica sunetul, lumina şi proiecţiile, schimbând astfel substanţial atmosfera interioară.

Icelandic Pavilion. Hannover, Expo 2000. Image © Thomas Schielke

Prin contrast, pavilionul Islandei de la Expo 2000 şi-a întâmpinat vizitatorii cu o faţadă fluidă. Islanda, ţară înconjurată de apă şi având numeroase geizere pe teritoriul său, a prezentat la Hanovra un cub acoperit cu o membrană de un albastru strălucitor. O peliculă fină de apă care curgea pe suprafaţa sa l-a transformat într-o fantana cascadă cubică. Strălucirea soarelui pe suprafaţa unduită a apei reflecta norii mişcători, faţada generând o imagine propaspătă şi strălucitoare a mediului înconjurător. In plus, pavilionul islandez conţinea un geizer artificial în interior, unde vizitatorii se putea urca pe o rampă spiralată pentru a admira puterea apei. Astfel, instalaţia se juca cu puternica polaritate a apei luminoase, scânteietoare, la exterior, prin contrast cu geizerul intunecat, iluminat artificial, cu efecte scenice, la interior. După Expo, cubul înalt de 28 metri a fost refolosit ca o ilustrare a fenomenelor naturale, fiind amplasat în parcul de distracţii din Nordborg, Danemarca.

Blur Building, Lake Neuchatel, Yverdon-les-Bains, Switzerland, 2002: Blur on a windy day

Prin comparaţie cu tema cascadei de la Hanovra, expoziţia elveţiană de la Yverdon-Les-Bains din 2002

şi-a câştigat recunoaşterea internaţională cu remarcabila clădire în ceaţă (Blur building) realizată de Diller Scofidio şi Renfro. O ceaţă fină provenind din 35.000 de duze de înaltă presiune formau un nor artificial, care îşi schimba poziţia în funcţie de intensitatea şi direcţia vântului, determinând astfel zonele ce puteau fi vizitate de turişti pentru a explora clădirea la exterior. Deschizând gura, aceştia puteau efectiv “gusta/bea” clădirea. După ce se urcau pe o platformă, în faţa lor se deschidea încet priveliştea cerului albastru. În acest fel, arhitecţii au prezentat publicului combinaţia extremă de lumină şi apă, de la un alb difuz la interior, la picături de apă strălucitoare dansând în soare şi mergând până la efectele coloristice mirifice ale curcubeului. După căderea serii, vizitatorilor Ii se oferea o altă privelişte a clădirii transformate într-un nor dens, luminos, pe lacul Neuchatel.

Olafur Eliasson: The reflective corridor, Draft to stop the free fall, 2002.

Şi alţi arhitecţi au explorat efectele luminii şi apei într-un mediu închis, strict controlat. În 2002, artistul danezo-islandez Olafur Eliasson a încercat să genereze o imagine a picăturilor de apă ce se transformă în gheată. În pivniţa unei foste fabrici de bere, Eliasson a găsit mediul prielnic într-o încăpere cufundată complet în întuneric. Două pânze de apă paralele, care cad de la o înălţime de 5 metri, formează un coridor. Datorită luminii reci proiectate pe ele, picăturile ce se scurg par îngheţate. Vizitatorii sunt captivaţi de combinaţia dintre sunetul puternic produs de căderea stropilor de apă şi contrastul pregnant cu picăturile albe într-un spaţiu complet cufundat în întuneric.

Intrigat de digitalizare, profesorul Carlo Ratti de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) împreună cu echipa sa de la Carlo Rati Associati şi cercetătorii de la MIT Media Lab şi MIT Seanseable City Lab au creat “Pavilionul digital al apei” pentru Expoziţia Mondială a Apei de la Zaragoza, Spania, în 2008. Stropii de apă controlaţi digital i-au permis să creeze două modele bi-dimensionale cu pixeli de apă şi să realizeze un perete lichid în locul celui tradiţional. Cortina de apa se deschidea în faţa vizitatorilor în mod interactiv, iar perdeaua verticală de apă mişcătoare prezenta un fascinant design jucăuş. Seara, iluminarea intensifica contrastul dintre perdeaua de apă strălucitoare şi întunericul din interior.

Această clădire cu pereţi de apă care puteau fi atinşi şi pătrunşi, care se ridicau şi coborau singuri a fost considerată de revista Time drept una din cele mai bune invenţii ale anului 2008, fiind prima care ilustrează potenţialul fantanilor arhitecturale digitale de a crea spaţii care se adaptează dinamic la oameni şi la mediul înconjurător. O reţea de senzori transmitea unui computer informaţia că un om se îndrepta spre un perete de apă, astfel că jeturile se închideau rapid, producând o “uşă”. Alternarea închiderii şi deschiderii jeturilor de apă se făcea cu o viteză atât de mare încât pe pereţii clădirii erau proiectate diferite imagini şi cuvinte care păreau scrise în apă. Acoperişul din materiale uşoare al clădirii putea fi adus la sol în câteva secunde când toate jeturile de apă care îl susţineau erau oprite, asemenea unei mingi de pinpong care pluteşte pe jetul unui fântâni arteziene.

“Apa a fost de mult recunoscută ca unul dintre cele mai dinamice şi atrăgătoare elemente ale spaţiului public”, afirma directorul laboratorului de design de la MIT. “De secole arhitecţii au canalizat-o prin diverse ţevi, canale, duze, supape şi pompe. Tehnologia peretilor de apa digitali şi aplicaţia sa de pionierat de la Pavilionul digital al apei de la Zaragoza aduce această tradiţie în era digitală. De acum înainte, va fi posibil să se realizeze noi combinaţii folosind tehnologia senzorilor, inteligenţa incorporată, pompe şi supape computerizate, care vor permite controlarea apei într-un mod extrem de interactiv.”

Faptul că structura clădirii, respectiv pereţii de apă, sunt generaţi de supape solenoide controlate cu o mare viteză de un computer permite programarea acestora în aşa fel încât să ia diverse forme, să creeze o varietate de modele, imagini şi texte şi să răspundă dinamic la input-ul primit de la senzori. Aceasta capacitate le permite arhitecţilor să pună sub semnul întrebării multe din ideile tradiţionale privind forma arhitecturală. De exemplu uşile nu mai trebuie să aibă un loc fix. Tavanul este amplasat pe pistoane care se mişcă în sus şi în jos, în funcţie de intensitatea vântului, pentru a nu permite stropilor să devieze. El poate fi adus la sol, clădirea dispărând astfel cu totul.

“Pavilionul digital al apei” de la Zaragoza a ilustrat foarte elocvent cum clădirile viitorului îşi pot schimba înfăţişarea şi forma de la un minut la altul, în funcţie de nevoile utilizatorului. E greu de realizat aşa ceva atunci când lucrezi cu beton, cărămizi şi mortar, însă acest lucru devine posibil cu apa digitală, care poate apărea şi dispărea”, afirma Ratti.

Previziunile lui Ratti par a se confirma dacă ne gândim la expoziţia deschisă la Londra, la Barbican, în 2012, unde vizitatorii erau invitaţi să nu se ude într-o încăpere goală în care ploua. Cu Rain Room, Random International, un studio înfiinţat în 2005 care se ocupă de diferite experimente practice legate de folosirea ştiinţei şi tehnologiei, a mers mai departe de perdelele de apă bidimensionale, realizând o instalaţie tridimensională. Vizitatorii puteau efectiv să meargă prin ploaia care cădea din tavan fără să se ude. Cu ajutorul numeroaselor camere care creau o hartă 3D a prezenţei şi mişcărilor vizitatorilor, în Rain Room a fost creată o secţiune cu “pixeli uscaţi” oriunde se detecta o prezenţă umană. In acest spaţiu unde apa curgea neîncetat, vizitatorii trăiau senzaţia că prin modul în care mergeau puteau controla ceea ce pare de fapt imposibil, şi anume să oprească ploaia. În afară de posibilitatea de a te juca cu ploaia, camera poate şi un foarte bun loc de contemplare şi relaxare, fiind ştiute proprietăţile ploii şi sunetului produs de ea în acest sens. Un punct luminos amplasat la nivelul ochilor atrăgea vizitatorii către un coridor întunecat, şerpuitor, contrastul dinte lumină şi întuneric scoţând în evidenţă liniile verticale ale ploii.

Prin combinarea efectului stroboscopic al luminii folosit de Eliasson la Unna cu iluminarea permanentă ca în cazul Camerei Ploii create de Random International, apare o nouă dimensiune a experiementării cu lumina, cu ajutorul căreia apa se poate transforma din stropi în linii neîntrerupte. Arhitecţii de la DGT au folosit această abordare în instalaţia lor dreptunghiulară “Luce Tempo Luogo” realizată pentru Salonul Toshiba de la Milano în 2011. Vizitatorii au putut observa cum pentru câteva minute pixelii de apă se transformau treptat în linii, în timp ce încăperea se transforma dintr-un spaţiu slab luminat într-unul iluminat în întregime de apă./invadat în întregime de apa luminoasă.

În 2015, arhitecţii de la DGT au adaptat acest concept pentru o instalaţie circular,şi anume “Light in Water” (Lumină în apă), din cadrul expoziţiei pariziene “Lumière – The Play of Brilliants”. Mai mult, acest proiect includea o subtilă modificare de lumină, de la alb cald la alb neutru pentru cercul exterior, în timp ce cercul interior rămânea iluminat constant cu alb neutru.

Francesco_Niki_Takehiko_07

http://www.fubiz.net/en/2015/04/20/light-in-water-installation-2/

Spre deosebire de instalaţiile menţionate mai sus, prin care te poţi plimba şi pe care le poţi controla, artistul japonez Shiro Takatani împreună cu Christian Partos, specialist în lumini, consideră cubul “Matricea lichidă 3d” ca pe un mediu şi nu ca pe o operă de artă – aşa cum pianul reprezintă mediul faţă de muzica pe care o produce. Perdeaua de apă controlată digital care coboară dintr-un tavan iluminat face posibilă crearea a numeroase compoziţii în care pixelii de apă formează linii, planuri sau volume amorfe, contopindu-se continuu şi trecând de la un model grafic la altul, realizând astfel o sculptură lichidă mişcătoare. Pentru realizarea modelelor sale, Takatani a inclus ca nou parametru frecvenţa luminii. Pe baza intervalelor luminoase din planul superior se generează imagini extrordinare, în care pixelii lichizi par să îngheţe în planuri şi volume. Prin digitalizarea căderii apei, apa pare să fi renunţat la cursul ei natural şi la valuri, transformându-se în modele sofisticate de pixeli pentru spaţii fluide. Ca răspuns la distincţia dintre pixeli de apă şi spaţii fără pixeli s-a ajuns la instalaţii care mizează pe contrastul dintre picăturile de apă de culoare albă, având ca fundal o încăpere întunecată. Ca atare, fascinaţia pentru digitalizare s-a extins în aşa fel încât să includă şi luminile, designerii preferând adesea lumina artificială în detrimentul celei naturale, datorită posibilităţii de a o controla în mod riguros. Modulaţia acestor stropi de la pixeli la linii verticale a făcut ca atenţia să se îndrepte de la parametrii convenţionali ai luminii, cum ar fi luminozitatea sau temperatura culorii, către temporizarea şi frecvenţa iluminării.

 

Referinţe
Articol bazat pe Light matters, o rubrică lunară despre lumină şi spaţiu, avându-l ca autor pe Thomas Shielke, Germania. Pentru mai multe informaţii accesaţi www.erco.comwww.arclighting.de 
Ioana Vlasiu – Noguchi/Brâncuși, date noi din corespondența dintre Isamu Noguchi și Barbu Brezianu.
Gândul – 13 iulie 2007 – „Clădirea cu pereţi de apă care se ridică şi coboară singuri”
Science Daily – 17 June 2008 – “Digital Water Pavilion makes a splash in Spain”

Alte Articole


DISTRIBUIE:

Comments are closed here.